Misiunea socială a Bisericii
Biserica are misiunea de a participa la acţiunea de slujire socialǎ, potrivit cu învǎţǎtura Sfintei Scripturi şi a exemplului personal dat de Domnul Isus Hristos şi de apostoli. Evangheliile ne vorbesc despre trei obiceiuri, adicǎ lucruri pe care le fǎcea cu regularitate Domnul Isus, în timpul cât a umblat pe pǎmânt împreunǎ cu ucenicii Sǎi:
- Rugǎciunea în particular
„După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo.“ (Matei 14:23)
- Propovǎduirea publicǎ
„Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod.“ (Matei 4:23)
- Slujirea socialǎ
„Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos, şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.“ (Matei 11:2-5)
Trǎim într-o lume în care majoritatea oamenilor sunt insensibili la nevoile şi problemele semenilor sau sunt în stare de a realiza doar acţiuni de faţadǎ şi cu caracter meschin în scopul promovǎrii propriilor interese, de aceea Biserica are marea responsabilitate de a împleti efortul de propovǎduire a Evangheliei cu cel de slujire socialǎ.
În lumea contemporană, o serie de schimbări profunde şi rapide, provocate de inteligenţa şi activitatea creatoare a omului se răsfrâng asupra lui însuşi, a dorinţelor personale şi colective, asupra modului de a gândi şi acţiona. Omul este confruntat adesea cu dificultăţi care-l depăşesc. Foametea şi sărăcia sunt prezente în lume, în ciuda strǎdaniilor omului de a eradica sǎrǎcia şi a stopa bolile prin cercetǎri şi descoperiri fabuloase în domeniul medical. „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi….” a spus Domnul Isus Hristos în Evanghelia dupǎ Ioan capitolul 12, versetul 8, dorind sǎ sublinieze faptul cǎ cei sǎraci vor fi o componentǎ a fiecǎrei societǎţi, indiferent de orânduirea ei.
În timp ce se afirmă ideea de libertate şi solidaritate se constată noi forme de aservire socială, precum şi forţe care sfâşie unitatea familiei umane prin disensiuni politice, sociale, economice, rasiale, ideologice.
Într-un asemenea context tulbure este îmbucurǎtor sǎ vezi cǎ atât în pasajul din Matei 4:23 cât şi în cel din Matei 11:2-5, Domnului Isus Hristos, îi pasǎ deopotrivă de mântuirea celor păcătoşi şi de problemele celor aflaţi în nevoi şi suferinţă. Domnul Isus a slujit lumea ca întreg, şi omul ca întreg, făcând din slujirea spirituală una socială, şi din slujirea socială, una spirituală. Este exact lucrarea la care este chematǎ Biserica Domnului de ieri, de astǎzi şi de mâine.
În Vechiul Testament, Dumnezeu se manifestă ca eliberator al poporului său din sclavie, îl face partener de Alianţă cu sine; este ocrotitorul săracilor, al văduvelor şi al orfanilor. În Numele Său, în viaţa socială, profeţii vor condamna luxul şi bogăţia obţinute prin nedreptate şi imoralitate.
În Noul Testament, Domnul Isus Hristos se declară trimis să anunţe Vestea cea Bună a Împărăţiei, celor săraci, umili, persecutaţi, pe care Îi declară fericiţi. El proclamă o dreptate în care raporturile dintre oameni să fie fondate pe legea iubirii şi a îndurării. Se poate spune că în textele din Noul Testament nu se întrevede o preocupare pentru rezolvarea problemelor sociale prin eliminarea structurilor injuste, însă ele pun un accent puternic pe sensul vieţii şi al dragostei divine. Se proclamă preocuparea Lui Dumnezeu pentru orice fiinţǎ umanǎ indiferent de stare socialǎ sau prezenţa unui handicap fizic, egalitatea, fraternitatea universală, necesitatea păcii, atenţia faţă de cei săraci sau bolnavi, lupta împotriva structurii păcatului, aşteptarea unei Împărăţii de pace, dreptate şi iubire.
Biserica primului secol, formatǎ din apostolii Domnului şi mulţimea tuturor celor ce au crezut în Domnul Isus Hristos, şi-a luat în serios misiunea la care a fost chematǎ şi anume: propovǎduirea Cuvântului Lui Dumnezeu şi slujirea socialǎ. Astfel, un pasaj al Scripturii ce pare a scoate în evidenţǎ aspecte negative din interiorul Bisericii primare, este de fapt unul grǎitor în ce priveşte implicarea acesteia pe cele douǎ planuri, spiritual şi social:
„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor, şi au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.”“ (Faptele apostolilor 6:1-4)
Afirmaţia apostolilor „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese”, nu trebuie înţeleasă ca o declaraţie de separare a spiritualului de social şi nicio excludere reciprocǎ a celor douǎ concepte. Acest pasaj al Scripturii sugerează că misiunea Bisericii trebuie să includă atât spiritualul cât şi socialul, dar, datoritǎ faptului cǎ ambele domenii în care trebuie sǎ activeze Biserica cer serioase resurse umane, slujirea trebuie “împǎrţitǎ” între cei chemaţi la a fi slujitori ai aceleiaşi cauze divine.
„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.“ (Iacov 1:27)
Misiunea socialǎ a Bisericii este aşadar, expresia dragostei practice la care ne cheamǎ Domnul Isus Hristos şi despre care vorbeşte apostolul Iacov în epistola sa, a credinţei care se manifestǎ prin fapte bune şi a compasiunii faţǎ de cei aflaţi în nevoi urmatǎ de acţiuni concrete.
Nelu Bonaţ
Daca ti-a placut articolul lasa un coment sau aboneaza-te la articolele de pe acest site.
